All’ebbica di la secunna guerra,
eravamu tutti ‘nta li ristrittizzi,
era riccu, ‘nta la nostra terra,
cu avia d’intra ‘na crapuzza.
‘U latti a li viecchi e li carusi,
macari si d’iddu c’era sulu lu culuri,
denti picca… e tantu pani duru,
di ‘na simana, fattu ‘n casa,
Eru carusu, povir’ armuzza…,
vidia spuntari du’ ciaraveddi:
‘u spassu di granni e picciriddi
pì comu trippavanu, doppu sazi.
Dopu misi, però, n’avia pena
di nu’ vidili cchiù cumpariri
e nuddu, di li granni, avia lena
di dirimi cosi… ca nu’ putia capiri !
‘U latti di la sira “ s’ammiscava”
cu chiddu d’atri crapi di vicini
ed era accussì ca si quagghiava
pì lu tumazzu, sulu di caprini.
Era fattu ‘nt’ una fascidduzza
e, appena duru , paria quacinazzu;
nu’ c’era d’atru di s’ammintari
p’accumpagnari pani o pì saliari.
‘A me’ famigghia era furtunata
p’avirni una, ed era sistimata
cu’ tantu di mangiaturedda;
‘u so’ nomi, pì tutti , era Pippinedda.
Parìa di circu, tant’era ammaistrata,
da fari li so’ bisogni ‘nta la strata;
tantu, si pinsava …, chi mali c’era
si s’ammiscavanu a li muli passiggieri?
Dopu, paletta e scupa tradintedda,
si puliziava la strata tra vicini
e, cu’ la cartidduzza, supra di la spadda ,
si java a jittari a li “cumuna”.
‘Na vota, ca di giugnu era lu misi,
me’ pa’ mi detti Pippinedda :
“ Portala -mi dissi- fora lu paisi
e falla sazìari bedda bedda”.
Macari, si fattu cu’ tantu malu pigghiu,
mittennula vicinu a’ lu me’latu,
fici, subitu, lu duviri di figghiu,
purtannula ntà lu vicinu pratu.
Speravu tantu ntà lu cori,
avennu lassatu ‘ntridici l’amicu,
c’avissi tanta fami di mangiari
pi riturnari subitu a’ lu jocu.
Chidda, pì farimi dispettu,
nu’ facia atru c’abbilari,
facennu n’accordu di duettu
cu’ ‘n’atra ca stava puru a pasculari.
‘U tiempu passa, ‘u suli cala…
e nu’ pozzu tèniri cchiù la cannila;
nu’ c’era ancora modu, mmalidizioni…,
di vidiri li so’ scianchi chini chini. !
Chiù voti pruvai, cu’ li boni maneri,
a calarici la testa supra di la sudda,
ma nu’ c’era versu di vulirlu capiri…
e, turnava a chiamari la ciaravedda .
Chidda… nun è ca si zittìa anticchia,
macari p’abbintarisi la vucca ,
turnava, cchiù forti, ad abbilari
macari cu’ la vuci a trimuliari !
Eru, ormai, stancu e dispratu,
sulu e quasi sira ‘nta lu pratu,
mentri l’amici mia tutti a jucari
ed, iu, ancora cca,…a pasculari !
Allura…,cu’ li nervi a pezzi:
“ Statti muta, pi’ favuri, anticchia !
Nun pozzu rientrari… si nu’ ti sazi…! “
E, pi’ la rabbia,.. ci muzzicai ‘n’ oricchia!
‘I me’ figghi, vinuti a sapiri l’accadutu,
mi sfuttinu cu’ fari cumpiaciutu.
Sintiennu ‘sta cosa ca fici …tannu,
ci pari ca fussi fora di lu munnu !
Ia dicu a vui, amici tutti cari:
nu’ v’ha capitatu mai di muzzicari?
Nu’ vi rammintati, ‘nt’ ‘u Tiatru, pì casu,
ca Turiddu, ad Arfiu, fici la stissa cosa?
_______________
Gioacchino Todaro